COLONY ART GALLERY

 

Universul multiplu al Georgetei Năpăruș

 

Întregul destin uman şi artistic al Georgetei Năpăruș s-a construit încetul cu încetul, prin sondarea neobosită a unei lumi aparent dispărută din orizontul omului contemporan. Cu o vervă ieşită din comun, dublată de o ironie tandră şi de o melancolie profundă, ea a reactualizat momentul irepetabil în care infinitele variante ale vieţii s-au întâlnit şi au coabitat paradiziac, fără nici o urmă de vană dorinţă a supremaţiei. Umanul, în ipostaza lui mitică, aşezat în spaţiul unei etnografii difuze, zoologicul şi insemnele unor civilizaţii atemporale au trăit permanent în acelaşi unic registru al unei lumi nediferenţiate.

Derivate, aparent, din eposul folcloric şi din suculenţa narativă a imaginarului rural, ca un simplu exerciţiu ludic sau doar ca un imens spectacol suficient sieşi, compoziţiile Georgetei Năpăruş sunt, de fapt, comentarii ample asupra creaţiei, asupra energiilor generatoare şi a imperativului ființei. Asemenea Creatorului însuşi, care nu alege, nu explică şi nu părtineşte, Georgeta Năpăruş priveşte totul cu aceeaşi uimire şi cu o egală iubire.

Fie că este vorba despre diseminări de forme pe un câmp unic, fie despre ordonări severe pe registre diferenţiate, ochiul artistei operează în acelaşi plan şi refuză orice tentaţie a ierarhizării. Personajul solitar şi schematic, asupra căruia se revarsă tonuri şi transparenţe, modulări cromatice şi separaţii grafice de o inepuizabilă bogăţie, anatomia zoologică ori schiţa unei construcţii tehnice trăiesc cu egală îndreptăţire într-un spaţiu comun şi neviciat de abuzurile unui regn în detrimentul celuilalt. Dacă există, în cele din urmă, o anumită focalizare a interesului, ea este exprimată nu printr-o acţiune deliberată şi lucidă, ci doar prin puterea de sugestie, ca în desenele copiilor, a imprevizibilei perspective afective. Supradimensionarea unei forme, accentuarea ei cromatică, interferența registrelor sau decupajul subtil, pe un fond de un rafinament extrem, sunt modalităţile majore de orientare a privirii şi de subminare a riscului monotoniei.

Chiar dacă succesiunea registrelor pe verticală şi ritmica elementelor pe orizontală par a constitui suportul unei lecturi narative, în fapt imaginile Georgetei Năpăruş reprezintă tot ce poate fi mai îndepărtat de epica exterioară sau de orice altă formă de retorism. Pentru că, în ciuda asocierii lor în acelaşi plan, formele sale nu comunică între ele altfel decât plastic. Deşi apropiate, ele trăiesc autonom, deşi juxtapuse, ele sfârşesc prin a fi solitare. Tabloul devine, astfel, o imagine extinsă a lumii şi o metaforă dezvoltată a realităţii însăşi. Dar a unei realităţi care a ieşit din amorf şi trăieşte deplin experienţa maximei diversităţi într-o exemplară unitate. Într-un anume fel, artista reia, la altă scară, mai puţin mecanică şi, în consecinţă, mai puţin previzibilă, visul totalizator al lui Arcimboldo. Numai că portretul iese acum din particular, din rigoarea lui antropomorfă, şi se extinde până la aparenta disoluţie. Însă strategia percepţiei rămâne, oarecum, neschimbată. Ochiul trăieşte în aceeaşi fluctuaţie, în aceeaşi abisală indecizie, constrâns permanent să alerge între parte şi întreg. Între un întreg infinit ca forţă de proliferare, ce trece dincolo de constrângerile fizice ale spațiului, şi o parte ea însăşi mărturie a întregului prin bogăţia sugestiilor coagulate pe un câmp bine determinat.

Asemenea lui Arcimboldo, Georgeta Năpăruş creează metonimii plastice şi redefineşte noţiunile în sfera imaginarului. Eposul ei, atât de confortabil şi de generos la prima vedere, este, în profunzimea lui, o încercare patetică de a salva pluridimensionalitatea unei lumi subminată de ignoranţă şi mereu ameninţată de uitare. Acolo unde privirea încearcă să desluşească istorisiri, poveşti mărunte şi bucurii simple, aşteaptă, încă necercetate, principii, forme emblematice, reflexe ale unor existenţe primordiale. Pentru că oricât ar părea de familiare personajele, bestiarul şi întregul inventar al Georgetei Năpăruş, ele nu sunt nici consecinţa abilităţii mimetice, nici simplă recuzită în amenajări butaforice, şi nici accente mai tari de culoare locală.

Atemporale, ca nişte păpuşi neolitice aduse în bidimensional, abia desprinzându-se din fundaluri magmatice, aceste forme sunt inciziile magice ale unei memorii redeşteptate. Dacă uneori le însoţesc umorul şi ironia, dacă o bucurie difuză răzbate din toate ungherele imaginii şi voluptatea exprimării se contopeşte cu întregul ceremonial plastic, nu înseamnă nicidecum că în statica atemporală se insinuează agenţii relativismului. Ci doar că totul capătă suflu vital şi prezenţă nemijlocită.

Georgeta Năpăruş știe să conjuge inconfundabil sentimentul duratei cu irizările clipei, arhetipalul cu spontaneitatea şi enunţul sever cu jubilaţia privirii.

Pavel Șușară

​

​

Timp de aproape patruzeci de ani, de-a lungul carierei întinse între 1957 și 1996, Georgeta Năpăruș a fost cunoscută pentru pictura ei. În anii ’90, a început să experimenteze cu arta obiect („Calul” de la MNAC, figurinele de pâine, tabla de go, abacurile pictate). În ultimii doi ani de viață, limitată în mișcare din cauza bolii, a produs un număr de minimum 120 de desene și acuarele, aflate astăzi în câteva colecții particulare. Expoziția de față prezintă circa jumătate din această operă, punând în lumină o latură nouă și surprinzător de vie a operei artistei. Grafica apare mai mult ca un început, deși este născută sub amenințarea sfârșitului, într-un omagiu fără pretenții adus creativității.

Ilie Grigorescu